marți, 25 septembrie 2012

Prelucrarea tutunului



Despre tutun 



Tutunul sau „tabacul” (Nicotiana) este o planta din familia „Solanaceae” familie de care apar?in ?i tomatele, cartoful, ?i matraguna. Tutunul ajunge în Europa dupa descoprirea Americii (1492). Francezul Jean Nicot a contribuit la introducerea tutunului în Fran?a ca planta medicinala. Mai târziu s-a reu?it izolarea nicotinei din frunzele de tutun. Ini?ial, acest alcaloid a fost folosit ca insecticid, ulterior a fost trecut la categoria droguri.


UtilizarePâna în secolul XVII, tutunul era considerat planta medicinala folosita în afec?iunile oculare. Ca planta de cultura sunt folosite în prezent (2009) numai doua varieta?i dintre Nicotiana tabacum din „Virginia” este cea mai raspândita. Recoltarea tutunului se face în mod deosebit pentru producerea ?igarilor. Tutunul de culoare închisa ob?inut prin uscarea frunzelor plantei Nicotiana rustica este un tutun mai apreciat decât tutunul de culoare deschisa. În prezent, industria farmaceutica cauta ob?inerea din tutun a unor medicamente. Tot din tutun se ob?in extracte pentru industria de parfumuri.


Tutunul face parte din plantele al caror genom este bine cunoscut; de acea este o planta utilizata frecvent în cercetarile genetice. O alta utilizare a plantei este ca planta ornamentala, cu variantele Nicotiana sylvestris, Nicotiana x sanderae, „Nicotiana forgetiana ?i Nicotiana alata. Prin încruci?ari s-au ob?inu?i produ?i cu flori cu un colorit variat ?i cu aroma placuta ca de exemplu „Regina nop?ii” (Nicotiana alata).


În prezent sunt tot mai criticate reclamele care propaga fumatul, se cauta informarea consumatorilor despre efectele negative ale nicotinei prin material documentar sau prin legi care le impun producatorilor ca pe pachetul de ?igari sa existe inscrip?ia „tutunul este un produs cancerigen”. În Europa sunt localuri sau locuri de munca unde, pentru protejarea nefumatorilor, este interzis fumatul.










INSIRATUL, FERMENTAREA SI USCREA FRUNZELOR

După recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi biochimice care determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţă în fabricile care le prelucrează.
Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung proces de pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sau sfori prin nervurile lor ). Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, grad de maturare, integritate, atac de boli sau dăunători etc.
După mărime, frunzele se sortează în: mari, mijlocii şi mici, iar cele atacate, de boli şi dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară sau pe sârm
ǎ, manual, se face cu ajutorul unui ac special (andreea), iar mecanizat cu ajutorul unei maşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut.
Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintă lungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe cărucioare sau pe alţi suporţi.
Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa l cm între nervuri pentru aerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală.
Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde) şi de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutun însuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie în câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol.
Prin conducerea raţională a acestor procese tehnologice se pot corecta multe din defectele pe care le posedă tutunul recoltat din câmp.
Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şi reacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii lor. Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea.
Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar umiditatea relativă a aerului între 75 şi 85%.
La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie să se elimine 30 - 45% din aceasta apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate.
Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie de gradul de maturitate, temperatură şi umiditate.
În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele, de respiraţie şi transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organice complexe în substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradează substanţele albuminoide şi clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitatea tutunului. Nicotină nu suferă schimbări importante, dar creşte în schimb, proporţia de acizi organici (citric şi acetic). Prin degradarea clorofilei se obţine îngălbenirea frunzelor, proces important pentru creşterea calităţii acestora.
La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixarea acestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro la soiurile pentru ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin 40 - 50% apă, care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentru ţigarete superioare şi la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămână galbenă-deschisă.
Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp mai îndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderea rapidă a apei, i se determină o culoare specifică.
Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cu un mediu optim de căldură şi umiditate sau în "năsadă" (frunzele se aşează cu cotorul în jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau în camere speciale.
Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întind şirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scot gherghefurile la soare 2-3 ore pe zi.
Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu ajutorul curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicarea treptată a temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%.
Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacă coagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare a tutunului, proces care urmează după uscare.
Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei, prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul căldurii artificiale (la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări de foi se usucă la umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mai lungă (4-6 săptămâni).
Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe gherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau noaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia aerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a le feri de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.
În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale şi de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Durata uscării la soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privind temperatura şi umiditatea relativa din timpul uscării.
Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, în magazii construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare închisă. Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile în uscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie.
Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip Virginia asigurându-se o culoare deschisă frunzelor si caracteristici calitative deosebite.
Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscării şi reducerea duratei uscării.
Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentul îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţi de carbon solubili.
Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şi fixarea culorii.
În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie de transformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpul dospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 - 18% din substanţa organică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte procentul de substanţe minerale.
Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbon solubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953).
Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează în substanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în nicotină scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi scade cel de acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor, însuşire importantă la tutunul pentru ţigări de foi.
Modificările culorii se datorează, procesului de degradare a pigmentului verde, ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila. Culoarea galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze prin care trece frunza de la dospire şi până la uscare.
Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şi uscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3-5 şiruri (evenghiuri), evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Se verifică ca toate frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală.
Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduri confecţionate din scânduri, dispuse la 15 - 20 cm de pardoseala magaziei. Pe aceste poduri se aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folie îndreptate în acelaşi sens. Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 - 100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac.
Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasarea tutunului, alesul şi „păpuşitul”.
Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predării recoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se aleg frunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează în mănunchiuri de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb, de sfoară, tei topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se „păpuşi”. Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi cele de mare consum.
Frunzele se pot aşeza „în stos”, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar nu se leagă Ia bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12 frunze, iar ia cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze.
Aşezarea frunzelor „în fascicule” constă în formarea de pachete a 8 - 10 frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă la bază cu o frunză de tutun.
Aşezarea frunzelor „în tonga” (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi.
Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm grosime, formează „n
ǎsada”.
La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi se aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în „păstaie”.
Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are loc în depozitele şi fabricile de fermentare.
Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: miros neplăcut, fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva, nefiind un produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.
Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu o compoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentarea tutunului este sezonală şi extrasezonală sau industrială.
Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea se încălzeşte, folosindu-se procedeul fermentării în baloturi,, în butoaie sau lăzi, pe mese şi pe stelaje.
Fermentarea industrială (sau extrasezonală este metoda cea mai bună, întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivit cerinţelor diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea din camere este controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul având umiditatea de păstrare.
După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în produse de fumat.
Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 -1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 - 3.000 kg/ha frunze uscate.



RECOLTAREA

Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată, înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de Ia bază şi a celor din vârful plantei.
La soiurile de tutun cultivate în tara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje de frunze (tab. 8.8.). Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona de la bază numai 10% .

Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere morfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor, răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele, se rup cu uşurinţă de pe tulpină.

Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă; recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică

Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă rouă de pe plante, în mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură recoltare se deprind de pe plantă 2-7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, mai multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte două frunze, în timp ce Ia soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine etape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de Ia baza plantei; în etapa a doua cele de Ia mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei.
Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La recoltarea manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes), frunzele depozitându-se în buncăre speciale.
Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat frunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocate şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etiI-fosforic), datorită căruia frunzele se îngălbenesc după 3-5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se utilizează 1350 -2.250 g Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA.1977). Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia, Burley, de mare consum).




Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu